În fiecare zi, fără să ne gândim prea mult, luăm decizii care afectează miliarde de ființe capabile să simtă durere. Nu o facem din cruzime, o facem din obișnuință, din comoditate și dintr-un set de prejudecăți moștenite pe care rareori le punem la îndoială.
Animalele simt durere și spaimă. Nu putem înțelege pe deplin procesele lor de gândire, dar există dovezi ample că ele au vieți interioare complexe. Dar cum putem ști dacă animalele simt durere? Durerea este invizibilă deoarece este un “eveniment mental” care nu poate fi observat. Deoarece durerea este invizibilă, trebuie să deducem prezența ei din comportamente precum zvârcolire, țipete sau retragerea membrilor de lângă surse ce pot provoca durere. De asemenea, putem presupune că animalele simt durere cu ajutorul unui aparat de imagistică cerebrală care indică ce se întâmplă în zonele relevante ale creierului. În 2012, un grup de oameni de știință de renume din domeniul neuroștiinței au semnat Declarația de la Cambridge privind conștiința animalelor prin care au confirmat că:
“…oamenii nu sunt singurii care posedă substraturile neurologice care generează conștiința.”
Ce mâncăm și cine plătește prețul
Oare este corect să le cauzăm animalelor suferințe enorme ca să ne putem satisface niște dorințe fugitive? Omul care se hrănește cu carne ar putea spune că el nu omoară și nu cauzează durere. Dar de fapt, acesta când cumpără carnea la piață sau la supermarket, plătește pentru ca altcineva să omoare în locul său. Deci, indirect, această persoană participă la omorârea animalelor prin susținere financiară.
Mulți justifică consumul de produse animale prin faptul că animalele au o “inteligență inferioară”. Dar nicio trăsătură cognitivă nu separă clar toți oamenii de toate animalele. Sugarii și oamenii cu dizabilități mintale severe pot avea niveluri de conștiință inferioare celor ale multor animale pe care le mâncăm. Dacă într-adevăr inteligența redusă a animalelor justifică comportamentul nostru față de ele, atunci nu ar trebui să avem rezervări în a trata oamenii mai puțin inteligenți în mod similar: să-i îngrășăm și să-i mâncăm, dacă am dori să facem asta.
Ce este Speciismul?
Speciismul (discriminare pe baza speciei) este o prejudecată sau o părtinire în favoarea intereselor membrilor propriei specii față de cele ale altor specii, bazată exclusiv pe apartenența la o specie. Această prejudecată are rădăcini adânci în tradiții care au modelat atitudinea oamenilor față de natură timp de secole — animalele sunt doar instrumente pentru uzul uman.
Eșecul etic al speciismului este cel mai evident atunci când punem în balanță interesele umane nesemnificative și interesele vitale ale animalelor. Plăcerea derivată dintr-o anumită experiență culinară este trivială; interesul unui animal conștient de a-și continua viața este vital. Dar adesea oamenii decid că interesele lor triviale sunt mai importante decât interesele vitale ale animalelor non-umane.
O formă secundară de specism apare atunci când acordăm mai multă importanță unor animale (câinilor, de exemplu) decât altor animale cu aceleași nevoi și capacități de a suferi (precum porcii) doar pentru că aparțin unei specii diferite.
În spatele industriei animale
La nivel global, oamenii ucid peste 100 de miliarde de animale vertebrate terestre pe an pentru a se hrăni. Numai în Statele Unite se ucid anual peste 10 miliarde de vertebrate terestre. Animalele acvatice sunt mai greu de numărat cu precizie, deoarece industria măsoară producția în funcție de greutate, nu de număr, dar estimările sugerează că până la 2,2 trilioane de pești sunt uciși în fiecare an. Aceste cifre nu reflectă calitatea vieții pe care au avut-o aceste animale, nici modul în care au murit. Dar, având în vedere ceea ce știm despre condițiile de producție industrială, putem concluziona cu siguranță că marea majoritate au trăit și au murit în durere. Însă nu pentru că operatorii fermelor sunt deosebit de cruzi, ci pentru că forțele pieței, care cer o productivitate mai mare la un cost mai mic, fac suferința inevitabilă din punct de vedere structural.
Mica fermă familială este acum o excepție. Agricultura industrială este dominată de un număr mic de ferme uriașe. Aceste operațiuni concentrate de hrănire a animalelor sunt concepute pentru a transforma animalele în ceea ce industria numește unități de producție; organisme vii care transformă cerealele și soia în proteine animale. Bunăstarea animalelor este luată în considerare doar în măsura în care afectează productivitatea.
Mulți cred că animalele crescute pentru hrană sunt tratate bine, deoarece este în interesul producătorilor ca animalele să fie sănătoase și să nu moară, pentru că altfel nu ar fi profitabil pentru agrobusiness. Dr. Bernard Rollin explică logica fermelor de păsări: „Din punct de vedere economic, este mult mai eficient să înghesui mai multe păsări în fiecare cușcă … Găinile sunt ieftine, dar cuștile sunt scumpe.” Producătorii calculează că este mai profitabil să accepte o mortalitate mai mărită decât să investească în condiții mai bune.
Creșterea industrială a puilor produce cel mai mare număr de animale din orice sector. O fermă contemporană tipică adăpostește între 20.000 și 30.000 de păsări în hale mari, fără ferestre, unde hrana, apa și iluminatul sunt controlate automat pentru a accelera creșterea. Iar în prima sau a doua săptămână, lumină puternică poate fi pornită timp de douăzeci și trei sau chiar douăzeci și patru de ore pe zi, pentru a stimula creșterea rapidă în greutate a puilor.
La aceasta se adaugă acumularea de amoniac din dejecții. Universitatea din Georgia notează că “reutilizarea așternutului timp de unul, doi sau mai mulți ani de producție…a devenit un standard în industrie”. Animalele aflate în aceste condiții dezvoltă în mod obișnuit boli respiratorii cronice și arsuri chimice pe piele din cauza faptului că stau pe așternut coroziv. Deoarece un singur muncitor poate supraveghea sute de mii de păsări, identificarea și tratarea păsărilor bolnave este practic imposibilă.
Abatoarele
Abatoarele de astăzi sunt proiectate să proceseze mii de animale pe oră, o viteză la care abordarea individuală sau precizia sunt tehnic imposibile. Procesul de asomare (menit să le facă pe animale inconștiente prin intermediul unui pistol cu bolț captiv sau al unei băi electrice înainte de sacrificare) eșuează frecvent din cauza ritmului liniei de procesare. Peter Singer în Animal Liberation Now scrie că multe animale sunt agățate și sângerate în timp ce sunt încă pe deplin conștiente. Dincolo de momentul morții, animalele trec printr-o perioadă prelungită de teroare: sunt împinse prin coridoare zgomotoase cu miros de sânge, supuse stresului de a asista la moartea celor din fața lor.
Majoritatea fermelor industriale nu efectuează sacrificarea la fața locului. Animalele sunt transportate adesea pe distanțe mari către facilități specializate. În cadrul Uniunii Europene, agricultura modernă este extrem de fragmentată: purceii se pot naște în Danemarca, pot fi transportați în Polonia pentru îngrășare și apoi transportați din nou în Olanda sau Italia pentru sacrificare. Fiecare călătorie adaugă straturi de stres la o existență deja chinuitoare.
Concluzie
În prezent, omenirea face ca viața a miliarde de animale de pe Pământ să fie chinuitoare, la o scară fără precedent în istorie. Acest lucru ar fi logic nejustificabil dacă am elimina presupunerea speciistă (premisa că apartenența la o specie ne dă dreptul să ignorăm interesele animalelor) care stă la baza sistemului nostru alimentar.
Exploatarea animalelor este un sistem determinat de piață, care răspunde direct la alegerile consumatorilor. Haideți să facem decizia corectă la următoarea noastră masă.