Alte animale se recunosc atât pe sine, cât şi pe alţii, ca individualităţi. Animalele memorează clar atât poziţia lor, cât şi a tuturor celorlalţi, în ierarhia socială. Animalele utilizează limbajul pentru a exprima concepte abstracte. Ele ţin minte care indivizi din comunitatea lor le sunt prieteni. Animalele transmit informaţie cu conţinut cultural de la o generaţie la alta. Şi animalele îşi plâng morţii.
Cu toate acestea, dovada care în final îi convinge pe majoritatea scepticilor este experimentul cu oglinda. Acest test include plasarea unei oglinzi în faţa unui animal şi verificarea dacă animalul înţelege că se uită la o reflecţia a sa. Diferite animale, ca delfini, cimpanzei şi unele păsări au trecut experimentul cu oglinda. Ei trec prin eforturi deosebite pentru a manevra în fata oglinzii, astfel încât să examineze cu atenţie acele părţi ale corpului pe care în mod normal, ei nu le pot vedea.
Trebuie să fie menţionat că susţinerea testului cu oglinda ar indica prezenţa conştiinţei de sine, totuşi eşuarea lui nu indică lipsa conştiinţei de sine. De exemplu, au fost numeroase cazuri când am trecut prin faţa unei oglinzi de mărimea peretelui, nu mi-am recunoscut propria reflexie pentru primele 1-2 minute. Iniţial mi se părea doar că era o coincidenţă interesantă că altcineva purta aceleaşi haine ca şi mine. Totuşi, aceasta nu arată că mie îmi lipsea conştiinţa de sine pentru acele câteva minute. Este posibil ca animalele să aibă o lipsă de perspicacitate pentru a trece vreodată acest test şi în acelaşi timp să fie total conştiente de sine.
Există totuşi unii oameni care se simt inconfortabil acceptând conştiinţa de sine în alte animale. Aceasta n-ar fi trebuit să fie surprinzător luând în consideraţie contextul istoric. De-a lungul erei lui Descartes (filosoful care a fost cunoscut pentru declaraţia că animalele nu simt durerea), atât el cât şi mulţi dintre contemporanii săi credeau că negrii africani nu aveau conştiinţă de sine, sau chiar abilitatea de a simţi durerea sau suferinţă.
Argumentarea lui Descartes era că numai fiinţele cu suflet pot să posede conştiinţă sau să simtă durere. Ulterior el a adus argumente că testul de bază de determinare a posedării sufletului se bazează pe capacitatea de gândire raţională. De asemenea, el a menţionat că testarea prezenţei capacităţii de gândire raţională depinde de cunoaşterea de către individ a unei limbi scrise. Părerea pe larg răspândită din acel timp era că oamenii de culoare nu au capacitatea mentală de a învăţa a scrie sau a citi (deşi unii negri africani scriau în arabă cu secole mai devreme, acest fapt nu era cunoscut ). De aceea, Descartes şi mulţi contemporani ai lui au concluzionat că oamenii de culoare nu aveau suflet, nu erau descendenţi a lui Adam şi Eva şi nu aveau capacitatea de a simţi durerea, dragostea sau dorinţa de a trăi.
Este dificil pentru noi astăzi să ne imaginăm că oamenii inteligenţi din trecut puteau să susţină aşa păreri, deşi cândva acestea erau viziunile dominante pentru oamenii de o educaţie înaltă. Generaţiile următoare pot reacţiona într-un fel asemănător când vor învăţa despre modul în care societatea noastră judecă abilităţile mentale ale animalelor.
Alte întrebări:
Ce dovezi există că alte animale pot lua decizii morale?
Nu numai oamenii au capacitatea de a folosi limba şi de a înţelege concepte abstracte?
Nu numai oamenii au capacitatea de a transmite informaţii culturale de la o generaţie la alta?
Nu doar oamenii înţeleg conceptul de moarte?
Nu numai oamenii au capacitatea de a introduce contracte sociale?
Nu numai oamenii au capacitatea de a utiliza instrumentele?
Cum ştiţi că alte animale pot simti durerea?
Unde în regnul animal începe constiinta?